ACOLO, NECUNOSCUT

Ascuns în veche tainiţă, într-un micuţ sertar
Ca într-o firavă scorbură, ca într-un insectar,
Gândul, atât de mic şi molcom al morţii
Cuprinse mintea slobodă şi vie a sorţii.

Paşi mici, tupilaţi după viţa de vie trecută
În vara apărută după colţ, stranie, mută
Să reteze sau poate să cruţe vieţile noastre
Cu sabia întâmplării aduce ura în caste.

Dar mai apoi, îi veni alt gând şi mai mic,
Îi văzu într-un loc, pe pământ, în ibric
Pe doi fraţi ascunşi bine în strugurii mari
Erau plini de speranţă, în veşminte hoinari.

De ce să fugă bezmetică pe câmpuri şi curţi
să trâmbiţe frica din alămuri cu mari burţi
va rămâne aici, sub umbra de vie verzuie
cu fraţii cei doi să aducă în suflet lumină şuie.

Luni

…multe şi zile se vor scurge prin noi,

cu priviri drept iscoade şi tăcere drept ploi.

Nu ştiu dacă timpul va întoarce ceva;

…să înţeleagă uitarea cumplită, de vrea.

Cum văzuse el credinţa

“Iubirea e credinţă. Încep să scriu şi mă uit de câteva ori la sintagma asta. Nu e nimic anormal, pur şi simplu îmi dau seama că am privit mereu în acest fel credinţa. Să ai încredere în ceva, în cineva, e simplu, se poate întâmpla pe de-a întregul numai cu existenţa iubirii.
Şi invers, credinţa oferă iubire.
Par exagerat? Sau, cine ştie, un habotnic…Nu are de ce să pară aşa toată chestia asta. Eu simt pe pielea mea şi acum ce înseamnă să crezi în iubirea pentru cineva şi să continui să speri, chiar dacă probabil nici peste zeci de ani nu o vei împărtăşi .” If you love somebody, set them free”, nu?
Cred că aşa e cel mai bine uneori, atunci când împrejurările şi nepotrivirile de tot felul apar în calea noastră…iar faptul că există credinţa în acea iubire este îndeajuns. Este super mulţumitor. În cazul meu, sunt fericit să pot spune că în cele mai multe cazuri, am avut, după o anumită perioadă de timp, mulţumirea de a confesa iubirea celor pe care le iubeam şi astfel un fel de împăcare de sine a intervenit…desigur, asta nu înseamnă totul.
Rămâne apoi credinţa, care are darul de a hrăni pentru totdeauna nevoia de linişte interioară.
Şi credinţa într-o anumită persoană nu e neapărat necesar să apară atunci când celălalt îţi oferă garanţii nenumărate pentru această credinţă. Eu am acum fericirea de a înţelege că pur şi simplu, în anumite cazuri – zile – ore ale vieţii noastre, dăm peste anumiţi oameni a căror simplă prezenţă ne luminează, în totalitate, fiinţa. E foarte simplu, nu există motive foarte clare, întemeiate, de pus pe hârtie….Aşa mi-am dat seama şi de alt lucru, că aşa cum pot să fiu încântat şi bucuros atunci când văd pe cineva, emoţionat şi fericit că sunt în apropierea celuilalt, aşa pot să înţeleg şi “Crede şi nu cerceta”…

Iubirea este credinţă. Şi, rămân în continuare, optimist. Atunci când există credinţa, va reuşi să învingă şi iubirea.”

optimism?

Da, e nevoie şi de mult optimism. Chiar dacă sunt mulţi nori pe creştetul zgârie-norilor amărâţi din centrul oraşului.

În aglomeraţie nu vezi prea mare lucru.

I se părea şi lui că de fiecare dată aşteaptă sute de minute la semafoare.

Şi că, în decursul unei singure zile, îi va fi mult mai uşor să întâlnească o parteneră pe măsură.

Dar nu putea. Se înmulţeau maşinile blindate, venite din alta epoca parcă, cu geamuri înnegrite, sobre.

Şi într-o zi vorbise cu una din feţele de dincolo de acele geamuri. Geamul fusese puţin lăsat, persoana respectivă pare-se arunca o ţigară pe asfalt. A pus o mână între cant şi geamul tăios şi a oprit curgerea lui lentă înapoi.

Şi s-au privit pentru câteva secunde faţă în faţă. Destul ca să înceapă o discuţie.Neverosimil? Probabil că da. Dar nimic nu se compara cu acea senzaţie, renaşterea în mijlocul fumului şi al căldurii insuportabile dintre maşini şi clădiri.

Primele cuvinte nu au fost spuse. Se simţeau, prin porii celor două fiinţe…iar apoi au luat şi ele trup şi au început să curgă, timp de mai bine de o oră, cât au stat alături la acel semafor. Apoi au continuat să vorbească, prin fibrele internetului, impersonal. Dar nu mai avea nimic aceeaşi pasiune, acelaşi rost. El era foarte pesimist, ca de obicei.

Îi tot trimitea tot felul de argumente pentru teoriile sale nihiliste, de sfârşit de lume, religie şi cuvânt.

Iar ea s-a săturat, după câteva zile, pur şi simplu.

Şi l-a rugat, scurt pe doi, să îi trimită, totuşi şi ceva optimist. Ce va urma?

Timp mort

“stau si ascult muzică încontinuu…să fiu liniştit întrucâtva. Să nu mai simt că pocnesc din cauza tensiunii nedefinite care începe să pună din ce în ce mai mare stăpânire pe sufletul meu. Nici picioarele nu le mai simt sigure de câteva zile, deşi încerc zilnic să le exersez. Cum pot să izolez această stare, oare…să nu fiu deloc în contact cu lumea care îmi aduce alte dureri, în plus faţă de cele simţite din cauza propriei mele neputinţe…?

Străzile şi casele pe care le văd în plimbările zilnice mă poartă cu gândul la alţi ani. Mă duc cu ochii minţii într-o lume de sfârşit de secol, în care încă nu devenisem dependent de anumite instrumente şi pastile. Încerc de fiecare dată să micşorez ritmul mersului, pentru a putea observa pe îndelete fiecare locşor. Fiecare este important şi ascunde o părticică din ceea ce puteam deveni. La un moment dat, în aceste plimbări pe străzile din cartierul rezidenţial, căutasem să nimeresc o anume casă, unde ştiam că stau nişte veri îndepărtaţi…casă ce fusese furată de la ei de un regim mai vechi. Dar nu am găsit-o. Nu mai ţineam minte mare lucru, erau destul de înceţoşate şi gândurile şi impresiile pe care le puneam la bătaie pentru a realiza o hartă cu acurateţe.

Nimic din grotescul găsit în mintea mea de acum nu mă poate convinge că am îmbătrânit şi că sunt duse toate, dar toate şansele de a mai afla calea pentru o altă viaţă. Cea care putea porni din fiecare colţişor al tinereţii. Fiecare exploatat greşit la acea vreme.”