Tocmai

M-am trezit, cufundat în zăpadă. Tremuram şi nu ştiam ce se întâmplă. M-am ridicat şi am străbătut cu paşi mici, înfofolit şi trăgându-mi bădărăneşte nasul din ce în ce mai des, camera de gheaţă, rece şi inutilă. Apoi am văzut că exista şi o poartă, o ieşire către stradă. Pe stradă, imediat am dat nas în nas cu un om grăbit, care şi-a înfăşurat încă o dată fularul căzut de pe gât şi a trecut mai departe, ignorându-mă. Nu exista un loc anume către care puteam să-mi îndrept paşii…chiar nu ştiam ce să fac. Şi totul se întâmpla azi-dimineaţă. E simplu, o să dau un telefon la primul număr afişat pe ziduri. Şi găsisem în faţa mea o reclamă imensă, cu remorcări de maşini înzăpezite, ceva de genul ăsta. Am sunat şi am aflat că îmi trebuia de fapt o legitimaţie scumpă întâi, să fac parte din clubul lor…apoi puteam să fiu remorcat şi deplasat liniştit către propria-mi reşedinţă. De unde să ştie ei, până la urmă, unde mi-era casa? Degeaba îi chemam. M-am repezit printre nămeţi înainte, încercând să îmi apăr ochii de albul din ce în ce mai stăruitor. Mă dor ochii de la lumina asta de iarnă. Mă dor rău de tot. Şi s-a nimerit tocmai atunci să văd faţa albă a unei femei, părul blond, cârlionţat. Era îmbrăcată într-un palton gros, alb, elegant. Se întorcea de la cinema, poate, de aceea era aşa elegantă şi frumoasă. Ochii mei deja nu mai puteau face faţă noianului sincer şi pur de imagini imaculate. Am pus mâna în faţa ochilor mei dureroşi şi am început să lăcrimez…m-am trezit, în fine, îmbrăţişat de silueta albă cu păr cârlionţat şi aşezat într-un imens pat alb.

Cum văzuse el credinţa

“Iubirea e credinţă. Încep să scriu şi mă uit de câteva ori la sintagma asta. Nu e nimic anormal, pur şi simplu îmi dau seama că am privit mereu în acest fel credinţa. Să ai încredere în ceva, în cineva, e simplu, se poate întâmpla pe de-a întregul numai cu existenţa iubirii.
Şi invers, credinţa oferă iubire.
Par exagerat? Sau, cine ştie, un habotnic…Nu are de ce să pară aşa toată chestia asta. Eu simt pe pielea mea şi acum ce înseamnă să crezi în iubirea pentru cineva şi să continui să speri, chiar dacă probabil nici peste zeci de ani nu o vei împărtăşi .” If you love somebody, set them free”, nu?
Cred că aşa e cel mai bine uneori, atunci când împrejurările şi nepotrivirile de tot felul apar în calea noastră…iar faptul că există credinţa în acea iubire este îndeajuns. Este super mulţumitor. În cazul meu, sunt fericit să pot spune că în cele mai multe cazuri, am avut, după o anumită perioadă de timp, mulţumirea de a confesa iubirea celor pe care le iubeam şi astfel un fel de împăcare de sine a intervenit…desigur, asta nu înseamnă totul.
Rămâne apoi credinţa, care are darul de a hrăni pentru totdeauna nevoia de linişte interioară.
Şi credinţa într-o anumită persoană nu e neapărat necesar să apară atunci când celălalt îţi oferă garanţii nenumărate pentru această credinţă. Eu am acum fericirea de a înţelege că pur şi simplu, în anumite cazuri – zile – ore ale vieţii noastre, dăm peste anumiţi oameni a căror simplă prezenţă ne luminează, în totalitate, fiinţa. E foarte simplu, nu există motive foarte clare, întemeiate, de pus pe hârtie….Aşa mi-am dat seama şi de alt lucru, că aşa cum pot să fiu încântat şi bucuros atunci când văd pe cineva, emoţionat şi fericit că sunt în apropierea celuilalt, aşa pot să înţeleg şi “Crede şi nu cerceta”…

Iubirea este credinţă. Şi, rămân în continuare, optimist. Atunci când există credinţa, va reuşi să învingă şi iubirea.”

optimism?

Da, e nevoie şi de mult optimism. Chiar dacă sunt mulţi nori pe creştetul zgârie-norilor amărâţi din centrul oraşului.

În aglomeraţie nu vezi prea mare lucru.

I se părea şi lui că de fiecare dată aşteaptă sute de minute la semafoare.

Şi că, în decursul unei singure zile, îi va fi mult mai uşor să întâlnească o parteneră pe măsură.

Dar nu putea. Se înmulţeau maşinile blindate, venite din alta epoca parcă, cu geamuri înnegrite, sobre.

Şi într-o zi vorbise cu una din feţele de dincolo de acele geamuri. Geamul fusese puţin lăsat, persoana respectivă pare-se arunca o ţigară pe asfalt. A pus o mână între cant şi geamul tăios şi a oprit curgerea lui lentă înapoi.

Şi s-au privit pentru câteva secunde faţă în faţă. Destul ca să înceapă o discuţie.Neverosimil? Probabil că da. Dar nimic nu se compara cu acea senzaţie, renaşterea în mijlocul fumului şi al căldurii insuportabile dintre maşini şi clădiri.

Primele cuvinte nu au fost spuse. Se simţeau, prin porii celor două fiinţe…iar apoi au luat şi ele trup şi au început să curgă, timp de mai bine de o oră, cât au stat alături la acel semafor. Apoi au continuat să vorbească, prin fibrele internetului, impersonal. Dar nu mai avea nimic aceeaşi pasiune, acelaşi rost. El era foarte pesimist, ca de obicei.

Îi tot trimitea tot felul de argumente pentru teoriile sale nihiliste, de sfârşit de lume, religie şi cuvânt.

Iar ea s-a săturat, după câteva zile, pur şi simplu.

Şi l-a rugat, scurt pe doi, să îi trimită, totuşi şi ceva optimist. Ce va urma?

trei

…pentru moment.

Erau trei persoane iubite în paralel. Şi nu găsea în niciun fel calea spre  adevărul firului real al poveştii. Cea care trebuia să se consume, să ducă la moarte în final. Trebuia găsită cât mai curând.

Se întrepătrundeau, interesant, în fiecare zi. De dimineaţă se trezea în mrejele unei senzaţii plăcute, iar apoi în jurul prânzului se foia ca un leu în cuşcă, neîndrăznind să viseze cu ochii deschişi la ceea ce de fapt i se întâmpla - bucuria şi frumuseţea oferite de un alt “succubus” cum ar fi fost tentat să numească fiecare femeie din acel triptic.

 Seara discuta şi se simţea din nou extraordinar cu a treia fiinţă. Şi această icoană părea reală, o ştia mai demult chiar, dar de fapt numai unul din cele trei suflete calde îi răspundea şi în realitate şi îl răsplătea aşa cum dorise el întotdeauna.

În sinea lui, decise atunci să ia o pauză şi să se ascundă puţin.

puteam să te îmbrăţişez dar vroiam sa fiu sobru

pot să te îmbrăţişez? nu. nu.

pot să vorbesc cu tine, să aştept o zi oarecare

în care îmi vei da atenţie, prieteneşte, pentru 2-3 cuvinte

schimbate cu politeţe.

Era o zi, sau poate visasem eu,

(în ultima vreme am avut foarte multe vise),

era o zi, spuneam,

când îmi oferisei vreo 15 minute

în care puteam să te privesc şi să te ascult.

Bine, e adevărat că şi eu vorbeam încontinuu,

nu îmi păsa că te mai şi contraziceam, din când în când.

Şi atunci cred că aş fi putut să te îmbrăţişez

vorbeai despre ceva destul de trist.

Dar eu eram sobru şi foarte calm,

nu ştiu de ce

simţeam că totul se liniştise în firea mea scârbită.

Aşa că am vrut să fiu sobru

te-am ascultat, apoi am plecat şi eu.

Şi mai vorbim, dar eu ştiu bine

că puteam să îţi simt inima

bătând, doar pentru o secundă, alături de a mea.