STOP

A venit o zi când cuvintele au spus STOP şi am închis cărţile, caietele, tot ce însemna ceva.  De atunci le tot aud prin gânduri, apar…dispar dar nu vor deloc să se reverse pe alb. Tind să se îmbulzească deodată în cămara unde ştiu să le despart şi să le transform în agonizante strofe şi pentru faptul că vin mii, milioane, nu le mai înţeleg sensul şi le abandonez. Le las să-mi deschidă uşa şi doar mă privesc în faţă pentru o clipă. Într-o zi visasem să-mi înghit cu totul pofta asta de a mai consuma din izul dulceag ce-ţi rămâne în minte după ce te joci cu literele şi cuvintele aşezate ca să te facă să plângi sau să râzi. M-am mai gândit însă încă un pic şi nu vreau să le pierd urma pentru vecie, deocamdată.

decorticare

În mai multe feţe…descompun fiecare moment, pentru că trebuie să rămână câteva lucruri neatinse. Pentru a putea fi folosite mai târziu, atunci când prezentul va fi apos şi înnorat. Dacă acum rămân câteva bucăţele originale, lucioase şi colorate, peste vreo câtva timp o să încerc din nou să pun cap la cap sentimentele uitate, reprimate într-o căsuţă bine închisă a creierului meu.

ACOLO, NECUNOSCUT

Ascuns în veche tainiţă, într-un micuţ sertar
Ca într-o firavă scorbură, ca într-un insectar,
Gândul, atât de mic şi molcom al morţii
Cuprinse mintea slobodă şi vie a sorţii.

Paşi mici, tupilaţi după viţa de vie trecută
În vara apărută după colţ, stranie, mută
Să reteze sau poate să cruţe vieţile noastre
Cu sabia întâmplării aduce ura în caste.

Dar mai apoi, îi veni alt gând şi mai mic,
Îi văzu într-un loc, pe pământ, în ibric
Pe doi fraţi ascunşi bine în strugurii mari
Erau plini de speranţă, în veşminte hoinari.

De ce să fugă bezmetică pe câmpuri şi curţi
să trâmbiţe frica din alămuri cu mari burţi
va rămâne aici, sub umbra de vie verzuie
cu fraţii cei doi să aducă în suflet lumină şuie.

Luni

…multe şi zile se vor scurge prin noi,

cu priviri drept iscoade şi tăcere drept ploi.

Nu ştiu dacă timpul va întoarce ceva;

…să înţeleagă uitarea cumplită, de vrea.

Timp mort

“stau si ascult muzică încontinuu…să fiu liniştit întrucâtva. Să nu mai simt că pocnesc din cauza tensiunii nedefinite care începe să pună din ce în ce mai mare stăpânire pe sufletul meu. Nici picioarele nu le mai simt sigure de câteva zile, deşi încerc zilnic să le exersez. Cum pot să izolez această stare, oare…să nu fiu deloc în contact cu lumea care îmi aduce alte dureri, în plus faţă de cele simţite din cauza propriei mele neputinţe…?

Străzile şi casele pe care le văd în plimbările zilnice mă poartă cu gândul la alţi ani. Mă duc cu ochii minţii într-o lume de sfârşit de secol, în care încă nu devenisem dependent de anumite instrumente şi pastile. Încerc de fiecare dată să micşorez ritmul mersului, pentru a putea observa pe îndelete fiecare locşor. Fiecare este important şi ascunde o părticică din ceea ce puteam deveni. La un moment dat, în aceste plimbări pe străzile din cartierul rezidenţial, căutasem să nimeresc o anume casă, unde ştiam că stau nişte veri îndepărtaţi…casă ce fusese furată de la ei de un regim mai vechi. Dar nu am găsit-o. Nu mai ţineam minte mare lucru, erau destul de înceţoşate şi gândurile şi impresiile pe care le puneam la bătaie pentru a realiza o hartă cu acurateţe.

Nimic din grotescul găsit în mintea mea de acum nu mă poate convinge că am îmbătrânit şi că sunt duse toate, dar toate şansele de a mai afla calea pentru o altă viaţă. Cea care putea porni din fiecare colţişor al tinereţii. Fiecare exploatat greşit la acea vreme.”