M-am trezit, cufundat în zăpadă. Tremuram şi nu ştiam ce se întâmplă. M-am ridicat şi am străbătut cu paşi mici, înfofolit şi trăgându-mi bădărăneşte nasul din ce în ce mai des, camera de gheaţă, rece şi inutilă. Apoi am văzut că exista şi o poartă, o ieşire către stradă. Pe stradă, imediat am dat nas în nas cu un om grăbit, care şi-a înfăşurat încă o dată fularul căzut de pe gât şi a trecut mai departe, ignorându-mă. Nu exista un loc anume către care puteam să-mi îndrept paşii…chiar nu ştiam ce să fac. Şi totul se întâmpla azi-dimineaţă. E simplu, o să dau un telefon la primul număr afişat pe ziduri. Şi găsisem în faţa mea o reclamă imensă, cu remorcări de maşini înzăpezite, ceva de genul ăsta. Am sunat şi am aflat că îmi trebuia de fapt o legitimaţie scumpă întâi, să fac parte din clubul lor…apoi puteam să fiu remorcat şi deplasat liniştit către propria-mi reşedinţă. De unde să ştie ei, până la urmă, unde mi-era casa? Degeaba îi chemam. M-am repezit printre nămeţi înainte, încercând să îmi apăr ochii de albul din ce în ce mai stăruitor. Mă dor ochii de la lumina asta de iarnă. Mă dor rău de tot. Şi s-a nimerit tocmai atunci să văd faţa albă a unei femei, părul blond, cârlionţat. Era îmbrăcată într-un palton gros, alb, elegant. Se întorcea de la cinema, poate, de aceea era aşa elegantă şi frumoasă. Ochii mei deja nu mai puteau face faţă noianului sincer şi pur de imagini imaculate. Am pus mâna în faţa ochilor mei dureroşi şi am început să lăcrimez…m-am trezit, în fine, îmbrăţişat de silueta albă cu păr cârlionţat şi aşezat într-un imens pat alb.
Publicat de organism 