Da, e nevoie şi de mult optimism. Chiar dacă sunt mulţi nori pe creştetul zgârie-norilor amărâţi din centrul oraşului.
În aglomeraţie nu vezi prea mare lucru.
I se părea şi lui că de fiecare dată aşteaptă sute de minute la semafoare.
Şi că, în decursul unei singure zile, îi va fi mult mai uşor să întâlnească o parteneră pe măsură.
Dar nu putea. Se înmulţeau maşinile blindate, venite din alta epoca parcă, cu geamuri înnegrite, sobre.
Şi într-o zi vorbise cu una din feţele de dincolo de acele geamuri. Geamul fusese puţin lăsat, persoana respectivă pare-se arunca o ţigară pe asfalt. A pus o mână între cant şi geamul tăios şi a oprit curgerea lui lentă înapoi.
Şi s-au privit pentru câteva secunde faţă în faţă. Destul ca să înceapă o discuţie.Neverosimil? Probabil că da. Dar nimic nu se compara cu acea senzaţie, renaşterea în mijlocul fumului şi al căldurii insuportabile dintre maşini şi clădiri.
Primele cuvinte nu au fost spuse. Se simţeau, prin porii celor două fiinţe…iar apoi au luat şi ele trup şi au început să curgă, timp de mai bine de o oră, cât au stat alături la acel semafor. Apoi au continuat să vorbească, prin fibrele internetului, impersonal. Dar nu mai avea nimic aceeaşi pasiune, acelaşi rost. El era foarte pesimist, ca de obicei.
Îi tot trimitea tot felul de argumente pentru teoriile sale nihiliste, de sfârşit de lume, religie şi cuvânt.
Iar ea s-a săturat, după câteva zile, pur şi simplu.
Şi l-a rugat, scurt pe doi, să îi trimită, totuşi şi ceva optimist. Ce va urma?
