“stau si ascult muzică încontinuu…să fiu liniştit întrucâtva. Să nu mai simt că pocnesc din cauza tensiunii nedefinite care începe să pună din ce în ce mai mare stăpânire pe sufletul meu. Nici picioarele nu le mai simt sigure de câteva zile, deşi încerc zilnic să le exersez. Cum pot să izolez această stare, oare…să nu fiu deloc în contact cu lumea care îmi aduce alte dureri, în plus faţă de cele simţite din cauza propriei mele neputinţe…?
Străzile şi casele pe care le văd în plimbările zilnice mă poartă cu gândul la alţi ani. Mă duc cu ochii minţii într-o lume de sfârşit de secol, în care încă nu devenisem dependent de anumite instrumente şi pastile. Încerc de fiecare dată să micşorez ritmul mersului, pentru a putea observa pe îndelete fiecare locşor. Fiecare este important şi ascunde o părticică din ceea ce puteam deveni. La un moment dat, în aceste plimbări pe străzile din cartierul rezidenţial, căutasem să nimeresc o anume casă, unde ştiam că stau nişte veri îndepărtaţi…casă ce fusese furată de la ei de un regim mai vechi. Dar nu am găsit-o. Nu mai ţineam minte mare lucru, erau destul de înceţoşate şi gândurile şi impresiile pe care le puneam la bătaie pentru a realiza o hartă cu acurateţe.
Nimic din grotescul găsit în mintea mea de acum nu mă poate convinge că am îmbătrânit şi că sunt duse toate, dar toate şansele de a mai afla calea pentru o altă viaţă. Cea care putea porni din fiecare colţişor al tinereţii. Fiecare exploatat greşit la acea vreme.”
