Timp mort

“stau si ascult muzică încontinuu…să fiu liniştit întrucâtva. Să nu mai simt că pocnesc din cauza tensiunii nedefinite care începe să pună din ce în ce mai mare stăpânire pe sufletul meu. Nici picioarele nu le mai simt sigure de câteva zile, deşi încerc zilnic să le exersez. Cum pot să izolez această stare, oare…să nu fiu deloc în contact cu lumea care îmi aduce alte dureri, în plus faţă de cele simţite din cauza propriei mele neputinţe…?

Străzile şi casele pe care le văd în plimbările zilnice mă poartă cu gândul la alţi ani. Mă duc cu ochii minţii într-o lume de sfârşit de secol, în care încă nu devenisem dependent de anumite instrumente şi pastile. Încerc de fiecare dată să micşorez ritmul mersului, pentru a putea observa pe îndelete fiecare locşor. Fiecare este important şi ascunde o părticică din ceea ce puteam deveni. La un moment dat, în aceste plimbări pe străzile din cartierul rezidenţial, căutasem să nimeresc o anume casă, unde ştiam că stau nişte veri îndepărtaţi…casă ce fusese furată de la ei de un regim mai vechi. Dar nu am găsit-o. Nu mai ţineam minte mare lucru, erau destul de înceţoşate şi gândurile şi impresiile pe care le puneam la bătaie pentru a realiza o hartă cu acurateţe.

Nimic din grotescul găsit în mintea mea de acum nu mă poate convinge că am îmbătrânit şi că sunt duse toate, dar toate şansele de a mai afla calea pentru o altă viaţă. Cea care putea porni din fiecare colţişor al tinereţii. Fiecare exploatat greşit la acea vreme.” 

ca de obicei

găsesc în fiecare după-amiază un motiv de depresie

pe hol se aude un telefon de spital, sună în depărtare..

Şi totul miroase a alb, e simplu, nu?

Sunt descumpănit pentru că nu mai am răspunsuri.

 În fiecare zi există, bineînţeles, speranţe,

căci altfel s-ar nărui totul.

Şi paşii de durere, încercaţi spre frumuseţe

s-ar stinge în absoluta inutilitate a fiinţei.

poezia lucrurilor

Putea fi simţită în acea seară.

Chiar dacă încununa încă o săptămână în care nu se întâmplase nimic notabil. Era însă o seară frumoasă afară şi vara se prelingea, încă, plăcut, pe ramurile copacilor bătrâni din curtea mare, plină de maşini. Se întunecase mai devreme, totuşi. Cerul era senin şi se apropia toamna.

Nu a avut timp să zăbovească şi să se gândească măcar puţin la ceea ce avea să urmeze. Cu pumnii încleştaţi, rula tot felul de scenarii în ochii minţii sale. Niciunul nu era prea demn.

 Nu avea să le pună în aplicare nici de această dată, cu siguranţă.

trei

…pentru moment.

Erau trei persoane iubite în paralel. Şi nu găsea în niciun fel calea spre  adevărul firului real al poveştii. Cea care trebuia să se consume, să ducă la moarte în final. Trebuia găsită cât mai curând.

Se întrepătrundeau, interesant, în fiecare zi. De dimineaţă se trezea în mrejele unei senzaţii plăcute, iar apoi în jurul prânzului se foia ca un leu în cuşcă, neîndrăznind să viseze cu ochii deschişi la ceea ce de fapt i se întâmpla - bucuria şi frumuseţea oferite de un alt “succubus” cum ar fi fost tentat să numească fiecare femeie din acel triptic.

 Seara discuta şi se simţea din nou extraordinar cu a treia fiinţă. Şi această icoană părea reală, o ştia mai demult chiar, dar de fapt numai unul din cele trei suflete calde îi răspundea şi în realitate şi îl răsplătea aşa cum dorise el întotdeauna.

În sinea lui, decise atunci să ia o pauză şi să se ascundă puţin.