colţii înmărmuriţi ai furtunii
încremenesc închişi fatal în coasta mea
degeaba înjur subţirimea lunii
ea tot mă dumireşte crunt de soarta grea.
la ora ploilor visarea se deschide
şi cerul vibrează violet şi glisează
pe picioare marmura primeşte apa şi râde
eu stau lipit de perete, fiinţa mi-e trează.
Când vei înţelege, fi-va oare prea târziu?
…………nu ştiu.
Sunt singur şi aştept un milion de ploi
…nu vor spăla trecutul şi nici pe vreunul din noi.
