privind în gol.

tot un fel de visare în timpul zilei se cheamă. De multe ori, ca şi acum, se gândea cât de greu ar fi fost fără aceste suferinţe ale sufletului. Fără să îşi creeze în fiecare clipă speranţe, pentru a le nărui o oră mai târziu, pe rând. Erau zile în care o grămadă de indicii îl făceau să creadă că totul e în regulă, e plăcut de lume, stă într-o simplă beatitudine oriunde ar fi, zâmbind destul de prosteşte. În realitate, nicio zi nu este aşa, din păcate, pentru el. Tot timpul va exista o dorinţă neîmplinită, un moment în care îşi aduce aminte de toate posibilităţile pe care le-a irosit pentru a fi mai aproape de tot ce era bun, simplu şi proaspăt în fiecare din zile.

E mai bine, deci, să putrezească gândindu-se în pauzele de muncă la toate neajunsurile. Suferinţa hrăneşte partea bună a spiritului său şi îl face să meargă mai departe, strângând din dinţi. Sunt deajuns pentru a-l hrăni psihic şi cuvintele, literele până la urmă depănate în fiecare oră în gânduri. Pe care se va hotărî, probabil, să le scrie pe hârtie într-o bună zi. Nu foarte curând.

calm

Era destul de simplu să devin în sfârşit, acel om calm. Simpatic. Binevoitor. Săritor. Dar până la urmă m-am gândit, ce naiba, o singură viaţă am. Pot să fiu aşa cum vreau eu. Să nu mai stau să ascult sfaturile liniştitoare şi propria conştiinţă şi să evadez pur şi simplu din acest alb necontenit.

Trebuie să spun, în primul rând, că nu am de gând să mă supun. Deja, de 5 ani, stau şi mă prefac că nu sunt sclav, deşi ştiu că grămezile de bani pe care mi le aruncă în cap zeii nu vin fără linguşiri şi poeme false, clădite de dimineaţă, după ce mă întorc liniştit de la veceu. Nu ştiu ce să fac cu toate grămezile astea de bani. Nu mai am nevoie de ele. În mintea mea sclipesc acum alte gânduri. Mă gândesc la frumuseţea unei noi cariere, să păzesc parcurile şi să mă gândesc, daydream after daydream. În van să mă gândesc.

Şi astfel viaţa plină de calm tot va ajunge la mine în suflet.

puteam să te îmbrăţişez dar vroiam sa fiu sobru

pot să te îmbrăţişez? nu. nu.

pot să vorbesc cu tine, să aştept o zi oarecare

în care îmi vei da atenţie, prieteneşte, pentru 2-3 cuvinte

schimbate cu politeţe.

Era o zi, sau poate visasem eu,

(în ultima vreme am avut foarte multe vise),

era o zi, spuneam,

când îmi oferisei vreo 15 minute

în care puteam să te privesc şi să te ascult.

Bine, e adevărat că şi eu vorbeam încontinuu,

nu îmi păsa că te mai şi contraziceam, din când în când.

Şi atunci cred că aş fi putut să te îmbrăţişez

vorbeai despre ceva destul de trist.

Dar eu eram sobru şi foarte calm,

nu ştiu de ce

simţeam că totul se liniştise în firea mea scârbită.

Aşa că am vrut să fiu sobru

te-am ascultat, apoi am plecat şi eu.

Şi mai vorbim, dar eu ştiu bine

că puteam să îţi simt inima

bătând, doar pentru o secundă, alături de a mea.

În grabă

Vara trece în grabă. Începea să se trezească şi el din starea de semisomnolenţă,  pe care o avea de vreo câteva   săptămâni. Vedea rareori vreo rezolvare la problemele din prezent.  Aşa că prefera să doarmă, întins în patul comod,  sub cearşafurile pestriţe, reci. La ce bun să se agite? Se agitase, ani la rând, fără de folos. 

Răbdător, acum aştepta, croindu-şi zi după zi de vară, din ce în ce mai bine, vise şi fantasme plăcute, adăpostit la răcoare,  în apartamentul nou de lângă parc. Prietenii  ştiau că are o perioadă din aceea şi îl lăsau în pace. Dar vara trece în grabă şi lucrul acesta nu prea e plăcut. Cum să pierzi două luni pline, iulie şi august,dormind în fiecare zi, atent doar la lumina dimineţii, ce îţi gâdilă pleoapele? Vara e frumoasă.                                             

Cel puţin, aşa îşi aducea aminte, vag, din copilărie, atunci când mergea an de an la mare şi stătea la vreun hotel curat, cu piscină, aproape de valuri. Şi chiar dacă reţinea imaginile albite de vreme şi de soarele acelor zile fericite..tot nu-i venea să se scoale cu totul din pat. Reuşise să mai rărească orele de somn, dar plăcerea acestuia era infinită.

Într-o bună zi, zilele astea, va ieşi pe stradă, se va urca în maşină şi va pleca înspre mare. Pur şi simplu.

ora ploilor

colţii înmărmuriţi ai furtunii

încremenesc închişi fatal în coasta mea

degeaba înjur subţirimea lunii

ea tot mă dumireşte crunt de soarta grea.

la ora ploilor visarea se deschide

şi cerul vibrează violet şi glisează

pe picioare marmura primeşte apa şi râde

eu stau lipit de perete, fiinţa mi-e trează.

Când vei înţelege, fi-va oare prea târziu?

…………nu ştiu.

Sunt singur şi aştept un milion de ploi

…nu vor spăla trecutul şi nici pe vreunul din noi.