In sine

ma gândeam atent la cum treceau secundele dimineţii, împăturite alături de mine în pijamaua verde. Tăcute, liniştite, lente.Rare mai erau aceste dimineţi, încălzite de soarele ce îmbia să deschizi geamul şi să alungi sarcina greoaie a nopţii din cameră.

E greu să obţii un rezultat prea puţin sintetic din cuvintele pe care le legi dis-de-dimineaţă. Te tot atingi de visele ciudate, răscolitoare sau pline de regrete când le afli noima. Din ce în ce mai des, visele se înmulţesc, ocupă cu conţinutul lor încâlcit mult prea multe din orele somnului meu. Ar fi bine să le desluşesc mesajele sau măcar să le notez doar…

STOP

A venit o zi când cuvintele au spus STOP şi am închis cărţile, caietele, tot ce însemna ceva.  De atunci le tot aud prin gânduri, apar…dispar dar nu vor deloc să se reverse pe alb. Tind să se îmbulzească deodată în cămara unde ştiu să le despart şi să le transform în agonizante strofe şi pentru faptul că vin mii, milioane, nu le mai înţeleg sensul şi le abandonez. Le las să-mi deschidă uşa şi doar mă privesc în faţă pentru o clipă. Într-o zi visasem să-mi înghit cu totul pofta asta de a mai consuma din izul dulceag ce-ţi rămâne în minte după ce te joci cu literele şi cuvintele aşezate ca să te facă să plângi sau să râzi. M-am mai gândit însă încă un pic şi nu vreau să le pierd urma pentru vecie, deocamdată.

decorticare

În mai multe feţe…descompun fiecare moment, pentru că trebuie să rămână câteva lucruri neatinse. Pentru a putea fi folosite mai târziu, atunci când prezentul va fi apos şi înnorat. Dacă acum rămân câteva bucăţele originale, lucioase şi colorate, peste vreo câtva timp o să încerc din nou să pun cap la cap sentimentele uitate, reprimate într-o căsuţă bine închisă a creierului meu.

Tocmai

M-am trezit, cufundat în zăpadă. Tremuram şi nu ştiam ce se întâmplă. M-am ridicat şi am străbătut cu paşi mici, înfofolit şi trăgându-mi bădărăneşte nasul din ce în ce mai des, camera de gheaţă, rece şi inutilă. Apoi am văzut că exista şi o poartă, o ieşire către stradă. Pe stradă, imediat am dat nas în nas cu un om grăbit, care şi-a înfăşurat încă o dată fularul căzut de pe gât şi a trecut mai departe, ignorându-mă. Nu exista un loc anume către care puteam să-mi îndrept paşii…chiar nu ştiam ce să fac. Şi totul se întâmpla azi-dimineaţă. E simplu, o să dau un telefon la primul număr afişat pe ziduri. Şi găsisem în faţa mea o reclamă imensă, cu remorcări de maşini înzăpezite, ceva de genul ăsta. Am sunat şi am aflat că îmi trebuia de fapt o legitimaţie scumpă întâi, să fac parte din clubul lor…apoi puteam să fiu remorcat şi deplasat liniştit către propria-mi reşedinţă. De unde să ştie ei, până la urmă, unde mi-era casa? Degeaba îi chemam. M-am repezit printre nămeţi înainte, încercând să îmi apăr ochii de albul din ce în ce mai stăruitor. Mă dor ochii de la lumina asta de iarnă. Mă dor rău de tot. Şi s-a nimerit tocmai atunci să văd faţa albă a unei femei, părul blond, cârlionţat. Era îmbrăcată într-un palton gros, alb, elegant. Se întorcea de la cinema, poate, de aceea era aşa elegantă şi frumoasă. Ochii mei deja nu mai puteau face faţă noianului sincer şi pur de imagini imaculate. Am pus mâna în faţa ochilor mei dureroşi şi am început să lăcrimez…m-am trezit, în fine, îmbrăţişat de silueta albă cu păr cârlionţat şi aşezat într-un imens pat alb.

Trebuie să…

Imi simt mainile foarte bine
Desi de multe ori se intampla sa tremure
Nu mai stiu cum as putea sa scriu bine
Le ofer mereu niste tratamente cam dure.

Ingheata in frigul care mi-a pictat peretii
In pat le ascund sub plapuma si mor de ciuda
As putea sa suflu caldura peste ele
Sa dezmembrez putin aceasta nesiguranta cruda.

Dar m-am gandit, voi scrie in fiece zi un poem
De dimineata , trezit abrupt din somn
In genunchi voi pasi catre masa inclinat demn
Si literele vor ispasi pacatul meu enorm.